Timiditatea la copii

Dați aici clic pentru a citi despre timiditatea la adulți.

Timiditatea se caracterizează printr-un comportament ezitant, anxios şi determină dificultăţi de adaptare socială care sunt normale la copii şi adolescenţi, însă pot reprezenta probleme la maturitate.

. Copilul care manifestă comportamente de retragere este perceput ca fiind “liniştit, cuminte” şi adesea nu ridică prea multe semne de întrebare cadrelor didactice. Aceste comportamente, de regulă, nu interferează cu scopurile educaţionale ale profesorilor, fapt care pune copilul la risc deoarece acesta poate deveni uşor “invizibil” pentru cadrele didactice.

. În anumite situaţii sociale copleşitoare, comportamentele de retragere reprezintă un răspuns normal, adaptativ. Copilul are nevoie să se retragă temporar, pentru că are nevoie de puţin timp pentru a se familiariza cu contextul şi a dobândi sentimentul de control.

. Caracterul problematic al comportamentelor de retragere se evaluează în funcţie de vârsta copilului, de frecvenţa cu care ele apar şi de natura contextelor în care ele se manifestă (context familiar/nefamiliar). Spre exemplu, la 3-4 ani copiii care manifestă comportamente de retragere nu sunt percepuţi de colegii lor de grupă ca fiind mai puţin plăcuţi. La vârsta de 7 ani copiii care manifestă comportamente de retragere sunt deja excluşi din jocuri sau refuzaţi ca şi parteneri de joacă şi trăiesc emoţii negative de singurătate.

Comportamentele de retragere devin problematice când copiii se comportă reticent în majoritatea situaţiilor sociale, iar această tendinţă le blochează accesul la contexte în care ar putea să stabilească relaţii cu persoane noi din afara familiei (copii de aceeaşi vârstă, cadre didactice, alţi adulţi).

Mecanisme explicative

. În spatele comportamentelor de retragere şi a ceea ce noi numim în mod generic “timiditate” se află o trăsătură de temperament care poartă denumirea de inhibiţie comportamentală. Această tendinţă de a reacţiona prin retragere la contexte noi, persoane nefamiliare este înăscută, nefiind rezultatul unui mod particular de creştere şi educare. Oricât am încerca nu putem schimba (prea mult) prin educaţie temperamentul copilului. Însă putem ajuta copilul să se simtă mai confortabil în pielea lui, să dobândească mai multă încredere în sine, să înveţe abilităţi sociale, şi să ţină sub control vulnerabilitatea biologică pentru a nu-i da posibilitatea să se dezvolte şi să-i afecteze funcţionarea zilnică.

. Pentru identificarea aspectelor ce ţin de inhibiţia comportamentală se recomandă observarea comportamentului copilului atunci când este expus la situaţii nefamiliare.

Indicatorii comportamentali de observare a inhibiţiei:

se apropie de obiectele şi persoanele noi după o perioadă mai mare de timp;
se retrage sau evită obiectele şi situaţiile noi;
nu iniţiază conversaţii cu persoane necunoscute (copii şi adulţi);
caută şi stă doar în preajma părintelui;
verbalizează cu anumit grad de distres când este expus la situaţii noi (plânge, spune că vrea să plece etc);
manifestă o serie de modificări fiziologice: se intensifică bătătile inimii, creşte presiunea sângelui, se dilată pupilele, creşte tensiunea musculară, nivelul de secreţie a cortizolului, se modifică frecvenţa vocală.

Temperamentul reprezintă latura noastră înnăscută, care nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea, pentru că fiecare tip de temperament are atât avantaje cât şi dezavantaje.

. O dimensiune importantă a temperamentului se referă la tendinţa copilului de a evita sau interacţiona cu persoane nefamilare, obiecte şi situaţii necunoscute, fiind denumit temperament inhibat şi dezinhibat.

. Pe scurt, tendinţa de a reacţiona cu retragere are legătură cu modul în care funcţionează creierul nostru. Unii copii au o sensibilitate mai mare în zona cerebrală care controlează modul în care răspund la lucrurile şi situaţiile noi, nefamiliare.

. “Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm.” Victor Hugo