Agresivitatea

. Agresivitatea este orice formă de conduită orientată către obiecte, persoane sau către sine, cu intenţia producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune.

. Din această accepţiune rezultă că, pentru a şti dacă un comportament este sau nu agresiv, trebuie să ne raportăm la intenţia care-l motivează. De exemplu, dacă lovim sau accidentăm pe cineva neintenţionat, atunci comportamentul nostru nu poate fi catalogat ca fiind agresiv.

. Teoriile explicative ale comportamentului agresiv evidenţiază, în esenţă, trei tipuri de factori cauzali, şi anume:

Biologia. Conform acestei teorii, oamenii se nasc cu predispoziţia sau impulsul de a fi violenţi şi de a agresa. Cum agresivitatea nu se poate înlătura, trebuie, prin educare, găsite modalităţi nedistructive de canalizare a energiei negative. Dacă agresivitatea umană ar fi numai de natură instinctuală, ar trebui să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de manifestare a agresivităţii. În realitate, există mari diferenţe atât la nivel individual cât şi la nivel de grupuri. Totusi, factorul biologic exercită anumite influenţe asupra agresivităţii, ca, de exemplu, influenţele hormonale (hormonii masculini amplifică agresivitatea), influenţele biochimice (alcoolul stimulează manifestările agresive) etc.
Frustrarea. Atunci când ceva interferează cu atingerea unui scop, apare frustrarea. Aceasta devine apoi o cauză de manifestare a agresivităţii. Cercetări mai recente au ajuns la concluzia că frustrarea produce supărare, adică o stare de pregătire emoţională pentru a deveni agresiv, însă o persoană poate da curs furiei sau nu.
Învăţarea socială. Ca orice alt comportament, agresivitatea este învăţată direct prin recompensare (ex. părintele îl laudă pe copil atunci când este agresiv), sau indirect, atunci când individul observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru manifestări agresive (ex. un copil vede că cineva ia ciocolata altcuiva şi nu este pedepsit). Copilul poate întâlni frecvent modele de conduită agresivă în: familie (copiii violenţi provin din familii în care părinţii au fost crescuţi tot cu ajutorul pedepselor fizice); mediul social (în unele comunităţi, modelele de conduită agresivă sunt acceptate, chiar încurajate); mass-media (televiziunea oferă cu generozitate modele de agresivitate fizică sau verbală).

. În ceea ce priveşte reducerea agresivităţii, există mai multe căi ce au în vedere acest lucru, şi anume:

Catharsisul. Este una dintre cele mai vechi metode şi constă în descărcarea energiei negative acumulată în urma frustrărilor. Concret, aceasta poate fi realizată prin: consumarea impulsului agresiv la nivelul imaginarului; angajarea în acţiuni violente efective, dar fără caracter antisocial, cum ar fi practicarea unor sporturi;
Relaxarea musculară orientată în direcţia reducerii agitaţiei motorii dar şi psihice (ex. trainingul autogen Schultz);
Pedeapsa. Ea se aplică după săvâşirea actului agresiv, şi are în vedere atât sancţionarea comportamentului cât şi prevenirea unuia asemănător. Pedepsele pot fi instituţionalizate (juridice) sau neinstituţionalizate (in interiorul familiei). Această metodă este destul de controversată, deoarece sunt cercetări care demonstreză că acei copii pedepsiţi de familie pentru conduite agresive aleg, la rândul lor, să se comporte agresiv în alte medii;
Dezvoltarea autocontrolului. O persoană care îşi stăpâneşte emoţiile şi mai ales reacţiile de sub influenţa lor, prezintă o probabilitate crescută de nonimplicare în eventualele situaţii conflictuale, şi automat de evitare a consecinţelor unor astfel de situaţii.

. Toate aceste căi de reducere şi control a manifestărilor agresive pot fi învăţate, exersate şi perfecţionate în cadrul şedinţelor de consiliere şi psihoterapie cognitiv-comportamentală.

Pentru programări online, la cabinet sau pentru mai multe informaţii, vă rugăm să ne contactaţi.

. “Violenţa este arma celor slabi.” Mahatma Gandi